La Liceul de Artă, fără Talent

Astăzi vreau să vă dezvălui cum am trăit patru ani de studii gimnaziale, într-o clasă de pictură (artă plastică, dacă vreți), în care m-am cam ”aruncat” fără să gândesc. Începeam clasa a cincea, în cartierul meu de la periferie (cunoscut și sub numele de U.R.A.), având mari speranțe că voi lua în continuare premiul I, așa cum îmi obișnuisem părinții. Problema a fost că totul era diferit, climatul era destul de periculos în acea școală. Riscai să ajungi vânăt acasă doar pentru că ”cereai prietenia” unei fete din altă clasă. Mă adaptasem la noile condiții, colegul meu de bancă era fratele unui celebru delincvent din cartier deci avea reputația cea mai proastă din clasă, iar eu, un ”tocilar” visător, încercam să-l aduc pe calea cea bună. Aș fi trecut peste pericolele de acolo dar a venit o săptămână în care am luat 3 note de ”1” în caietele provizorii ale noilor profesori. Toate aceste note au fost luate pentru că întârziam 10 minute la ore, nu eram obișnuit cu pauzele de la gimnaziu. Bineînțeles că nu le-am putut spune părinților și a trebuit să găsesc un plan. Salvarea a venit de la profesoara de desen care preda și la Liceul de Artă. Era nevoie de elevi la secția de pictură și ne-a întrebat dacă nu am fi interesați să studiem în centrul orașului, fără să arunce un ochi pe ”creațiile” noastre. Seara m-am dus până acolo, vedeam o școală ”călduroasă”, curată, mică, a cărei grădină era ”decorată” cu sculpturi de lemn. Acordurile pianului te ”întâmpinau”…deja mă visam acolo, nu mai puteam dormi.

Toată viața părinții mei au acceptat fiecare decizie pe care am luat-o; atât timp cât aveam note foarte bune și dormeam acasă noaptea, pentru ei era suficient. Tata m-a dus la Liceul de Artă; eu tot la muzică visam să ajung dar i s-a spus că doar la pictură se poate să fiu acceptat. Deși era numit Liceu de Artă studiau acolo elevi de la clasa I până la a XII-a. Din fericire nu mi-au dat un test pentru admitere, doar veneam din partea profesoarei de Pictură. Începutul a fost frumos, eram într-o școală modernă, cu profesori eleganți și colegi liniștiți. În fiecare Marți aveam patru ore de pictură și două de modelaj iar profesoara de artă plastică era ca o bunicuță ”aterizată din Franța”, care mai avea câteva luni până la pensionare. Ne-a organizat la Galeriile de Artă o expoziție doar pentru noi și, deși eu eram printre cei mai ”slabi” din grupă, mi-a expus două lucrări acolo, cu tema Sărbătorilor de Iarnă. Mi s-a luat atunci primul interviu din viața mea și am fost încântat când vecinul și bunul meu prieten, Daniel, a venit la mine cu ziarul Deșteptarea. Era o singură poză la articolul expoziției și aceea cu mine; chiar și acum zâmbesc când trec pe lângă acel loc. Profesoara noastră dragă ne-a invitat acasă unde ne-a servit cel mai gustos ceai din lume…după care s-a retras… A venit în al doilea semestru un profesor mai exigent, care mi-a arătat că locul meu nu prea era acolo. Iată ce am învățat din acei patru ani:

Ecuația cu 99% muncă și 1% talent nu e corectă

    Ziua de Marți devenise traumatizantă pentru mine. Eram cel mai bun la limba franceză și la grupa mea de engleză, într-un semestru luasem singurul 10 în teză la mate, eram foarte bun și la limba română, dar în fiecare săptămână luam ”4” la atelier…lucrările mele de la pictură erau un dezastru. Părinții cheltuiau o groază de bani ca să am toate ”vopselele”, planșele și cutiile masive de lemn, dar nu ieșea nimic special. M-am străduit la maximum dar totul a fost în zadar, abia așteptam să treacă ziua de atelier. În clasa a opta, profesorul mi-a spus că pot să mă plimb pe terenul de sport sau că pot să învăț la matematică în timpul orelor de pictură, important este să nu-i deranjez pe ceilalți. Mi-am dat seama atunci că Einstein se înșela, trebuie să ai mai mult de 1% talent ca să reușești. Surprinzător a fost că, pentru a intra in examenul de capacitate, a trebuit să dăm și un examen la pictură. Pentru picturile mele de la acel examen final mi s-a acordat nota 10, asta fiind o dovadă că m-am străduit să înțeleg ceva în toți acei ani. 

Încearcă să fii autentic

Am observat că nu pot trasa nici măcar o linie dreaptă și nu știam ce metode să mai găsesc. Profesorul de pictură ne-a dat pentru prima dată temă acasă, urmând ca lucrările să fie trimise la un concurs dintr-o țară ”exotică”. Am găsit niște cărți imense de colorat, prin casă, am copiat perfect conturul, am pictat cu grijă interiorul și aveam senzația că am făcut cele mai bune picturi din toată grupa. Abia așteptam să i le arăt profului…răspunsul său a fost: ”un kitsch ordinar, nota 4”. Mi-am dat seama atunci că te poți simți satisfăcut doar atunci când ai creat tu ceva, nu când ai copiat. A venit și prima mea lucrare lăudată, o icoană pe sticlă. Părinții erau șocați, în sfârșit ceva arăta bine!

Viața te duce, inevitabil, unde trebuie să ajungi

Mult timp m-am gândit că am luat o decizie foarte proastă atunci, la 11 ani, și că mi-am irosit 4 ani din viață, dar acum conștientizez lucrurile bune care au venit. Nivelul de predare de la acea școală era mult peste ce aveam să întâlnesc la liceu. Fiind puțini elevi, fiecare profesor ne cunoștea potențialul și ne ajuta să ”creștem”. M-am familiarizat cu expozițiile de artă, albumele de pictură, cu muzica clasică și cu spectacolele de la Ateneu la care asistam frecvent. În multe săli de clasă ne aștepta o pianină la care interpretam câteva melodii simple, înainte de începerea orelor de limbi străine. La sfârșitul clasei a VIII-a am fost desemnat elevul care să transmită cheia școlii, generației următoare…eu, un băiat de la periferie, fără talent la pictură, care a vrut doar să scape de trei note de unu.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s