Sfârșitul visului meu italian – partea a 4 a

Articolul este o continuare de la următoarele trei:

https://alexandruvasai.wordpress.com/2020/04/25/iubirea-mea-pentru-italia-partea-1/

https://alexandruvasai.wordpress.com/2020/04/28/viata-de-student-la-rimini-italia-partea-a-2-a/

https://alexandruvasai.wordpress.com/2020/05/02/visul-implinit-la-roma-italia-partea-a-3-a/

Arcul lui Constantin

Banca de piatră din fața Arcului lui Constantin era doar locul în care meditam la viața de acasă; Podul lui Tiberius și portul de yachturi erau doar locurile pe care la frecventam pe bicicletă, doar ca să uit de dorul de țară. Cesenatico, portul schițat de Da Vinci, era doar locul unor petreceri melancolice cu amicii mei români. Conversațiile matinale în târgurile din Piazza Cavour și plimbarea de seară, cu o înghețată răcoroasă, prin Piazza Tre Martiri, erau mijloace prin care căutam o atașare de Rimini și de Italia dar…nu acolo îmi era locul. Templul dinastiei Malatesta, acum prezent în cursurile de arhitectură renascentistă, era pentru mine, prea tânăr, doar o stație banală de autobuz. Obosisem în tentativele mele de a face lucruri extraordinare la facultate și de a impresiona.

Podul lui Tiberius

Moralul mi-a revenit când am fost vizitat de cea mai îndrăgită profesoară a mea din România. O apreciam pentru bunătatea și sensibilitatea pe care nu le masca atunci când ne preda comerțul internațional. Tot cu un proiect european, a venit pentru câteva zile la Rimini; nu doar că a fost încântată de oraș, dar a avut și ideea genială de a vizita Veneția. Era pentru prima dată când intram în acel ”oraș-muzeu”, urcam în Turnul din San Marco și admiram aleile înguste de acolo. Mi-am luat rămas bun și am sărit în tren în ultimul moment, spre Rimini, după o zi specială!

Veneția

M-am simțit împlinit când au început la facultate o serie de teste pentru certificate lingvistice;  pe lângă certificatul de italiană, obținut după cursurile mele de limbă italiană, am obținut certificatele de franceză, engleză și spaniolă. Mi s-a părut incredibil că nota cea mai mare am obținut-o la spaniolă, o limbă pe care nu am învățat-o niciodată într-o școală, doar mi-a plăcut de mic și mi-am obișnuit creierul cu ea. Paradoxal, nota cea mai mică a fost la franceză, după 12 ani de studii; mi-am dat seama cât de mult te ajută să-ți păstrezi plăcerea pentru domeniul studiat…Ideea este că, după aceste bune rezultate, în inocența mea, mă așteptam ca cineva de la facultate să-mi sugereze să mai rămân acolo. Mult timp am avut defectul ăsta de a căuta aprecierile și o singură frază ar fi fost suficientă ca să-mi prelungesc șederea, dar nu s-a întâmplat…și am învățat apoi că nu contează atât de mult laudele; important este să învățăm din erori la sfârșitul zilei și, în primă fază, să ne evaluăm singuri.

După o ultimă seară alături de prieteni și de Marea Adriatică, am urcat în autocar cu sentimente mixte, simțind bucuria întoarcerii acasă în timp ce vedeam lacrimile Rumyanei, buna mea prietenă și colegă de apartament, din Bulgaria. Indiferent de distanță și timp, chiar dacă pierd ușor legătura cu oamenii, păstrez în suflet legătura mea cu cei doi colegi din Bulgaria. Pe lângă propoziții în limba bulgară, am învățat câte ceva și din patriotismul lor; îmi amintesc că din prima zi își decoraseră camera cu steagul Bulgariei și nu îmi permiteau să amestec vinul roșu, adus din țara lor, cu altă băutură. Peste 10 ani urma să ajung la Borovets, într-o excursie de informare dedicată agenților de turism, iar Slav venea de la Sofia, de la 70 km, doar ca să cinăm și să povestim. Mi s-a părut un gest incredibil, câtă lume face asta pentru un prieten pe care nu l-a mai văzut de 10 ani și cu care a vorbit foarte rar?

După zece zile de la întoarcerea acasă și regăsirea liniștii, am început să-mi reproșez că nu am rămas acolo să lucrez și să studiez încă un semestru, îmbunătățindu-mi CV-ul. Acum cred că am procedat corect, am decis cu inima și, de obicei, ea știe mai bine. Am învățat să evit reproșurile spunându-mi ”ai luat decizia cea mai bună, cu mintea de atunci, să mergem mai departe”. Cred că adevărata fericire este când îți iubești țara, orașul și locuitorii lui iar adevărata satisfacție este când contribui aici. Mi-am trăit ”visul italian” mai frumos decât mă așteptam, pentru că Dumnezeu a fost foarte generos cu mine, dar nu trăiesc în trecut, am o grămadă de visuri care mi se par mult mai ușor de împlinit. Vă mulțumesc că mi-ați fost alături în depănarea acestor amintiri și mă bucur că acum mă cunoașteți puțin mai bine. 

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s